Prin iconografie, așa cum este explicat de Erwin Panofsky[1], înțeleg un anumit nivel de analiză și interpretare a imaginilor artistice, o descriere a elementelor reprezentate. Astfel că, iconologia „este o metodă de interpretare care decurge din sinteză, mai degrabă decât din analiză.”[2]
Icoana se vrea a fi o „imagine a nevăzutului și totodată prezența Nevăzutului”.[3] În realizarea, dar și analizarea unei icoane trebuie avută în vedere o triplă dimensiune: cunoașterea științifică, valoarea artistică și viziunea teologică. Icoana a apărut la începutul creștinismului și a secolelor de persecuție, îmbogățită prin cercetarea dogmatică a Sinoadelor, dar purificată de încercările generate de iconoclasm, icoana este parte a Bisericii și creștinătății, dar și o manifestare artistică.
Imaginea reprezentată în icoană poate fi purtătoare de informații, având un caracter simbolic și o dimensiune transcendentă. Din perspectiva aristoteliană, omul are acces la cunoașterea lumii prin gândirea directă sau îndirectă. Experiența indirectă este bazată pe semn ce include două elemente, semnificantul și semnificatul, devenind simbol.
În realizarea icoanei bizantine, trebuie să se respecte un canon, așa cum a fost el descris în cartea sa, pentru prima oară, de ieromonahul Dionisie din Furna[4]. Acest canon cuprinde atât pregătirea religioasă a „zografului”[5], cât și tehnicile pe care trebuie să le practice în obținerea unei icoane - de la pregătirea suportului până la vernisare.
În construirea icoanei, culorile fundamentale folosite sunt „cele de pământ”[6] (adică pigmenți minerali) și culori organice naturale; culorile artificiale se folosesc doar suplimentar. În paleta folosită pentru redarea fiecărui sfânt, culorile sunt utilizate în mod simbolic de redare a veșmintelor sau a adevărului istoric ( de exmplu, părul negru sau cărunt). Însă, canonul reprezentării unui sfânt sau scene, nu este fix, astfel că, iconarul poate avea libertate în privința combinării culorilor și a nuanțelor, a culorilor peisajului, a detaliilor arhitecturale, etc.
În perioada Bizantină, pentru a denumi culorile erau puține cuvinte ca cele știute astăzi, printre care alb, roșu, negru și verdele-gălbui. Cu toate că atunci simbolistica culorilor nu era la fel de dezvoltată ca astăzi, s-a creat totuși o împărțire pe două grupe a culorilor, cele ce exprimă viața, puritatea, pacea și bunătatea – alb, roșu, verde, albastru - și cele ce exprimă moartea, primejdia, mizeria – negru, gri, brun, galben-pal.[7]
[1] Erwin Panofsky, Artă și semnificație, Editura Meridiane, București, 1980, p. 63
[2] Idem, p. 65
[3]Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului: elemente de teologie, tehnică și estetică, Editura Sophia, București, 2005, p. 43
[4] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, București, 2000
[5] Ibidem, p. 20
[6] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, București, 2003, p. 84
[7]Idem, Egon Sendler, p. 160-161